– adnotări astrologice pe marginea unui articol al lui Alfried Längle: În mrejele fricii: Prin ce își dobândește anxietatea forța?
În mod obișnuit la ceea ce este periculos și amenințător acordăm doar atâta atenție cât să nu acționăm neglijent. De obicei suntem preocupați de ceea ce este concret – Saturn. Ne dedicam lucrurilor, ființelor care sunt aici, acelora pe care le ținem concret în mâinile noastre. Altfel stau lucrurile însă atunci când ne este frică. Atenția se va orienta din ce în ce mai mult spre ceea ce este posibil, ceea ce s-ar putea întâmpla – imaginația, lumea posibilă sau imposibila a lui Neptun.
De cele mai multe ori sentimentul anxios nu rămâne cantonat la situație. Anxiosul simte că s-ar putea întâmpla lucruri cu mult mai grave, de ex: un accident pe drum. S-ar putea să fie un moment de neatenție sau o defecțiune la mașină sau careva să intre în el cu toate că a condus preventiv. Astfel de sentimente, de a ajunge chiar și nevinovat la o nenorocire și de a fi de fapt lipsit de apărare, îl însoțesc pe anxios în permanență. Abia de se încumetă să se gândească la asta. El nu vrea să devină superstițios, să vadă cai verzi pe pereți, să se discrediteze. – Se poate simți cum nesiguranța trezește tendințe magice.
Saturn este guvernatorul Capricornului care este a 12-a zodie de la Vărsător – zodia care indică viitorul, posibilitățile, ceea ce va fi, a 12-a zodie indică lipsa de control în acea zonă, imposibilitatea de a înțelege toate aceste posibilități, toate ramificațiile unui posibil viitor, iar dacă le dăm curs și le materializăm prin puterea celei de-a 2-a zodii de la Vărsător (Peștii) și prin guvernatorul ei, Neptun, obținem o lume înspăimântătoare pe care nu numai că nu o putem controla însă nici nu o putem înțelege. Imperiul posibilităților este inepuizabil. Se pot întâmpla multe: un accident vascular cerebral, o decepție în dragoste; decesul mamei datorită neatenției personale, iar toate acestea doar pentru că am uitat să-mi fac rugăciunea de dimineață sau pentru că astăzi este 30, și încă 30.03, o dată cu doi de trei, atât de critică și aducătoare de nenorociri, iar dacă nu număr în permanenta nu înlătur nenorocirea iar mama va muri din vina mea….
S-ar putea întâmpla ca… – totul se poate întâmpla, tot ce este imaginabil și mult mai mult decât ne putem imagina. Nimic nu e sigur. Privită în felul acesta, viața pe care o ducem este îngrozitoare. De fapt nu există absolut nimic, care cu puțină iscusință să nu poată fi resimțit ca amenințător.
Probabil că cei mai mulți ar spune de îndată: că anxietatea rezidă din faptul că noi nu avem nicio putere asupra situației; ca nu o putem controla (Saturn indică planificarea, puterea de a prevedea, de a face ca lucrurile să se desfășoare conform dorințelor noastre); ca ne simțim la bunul plac al destinului, al sforăriilor celorlalți, al naturii – pe scurt al oricăror forțe covârșitoare cărora le cădem victima. – Dar să ne întrebăm mai departe: de ce este resimțit acest lucru ca înfricoșător? Asta deoarece nu pentru fiecare om o forță covârșitoare este la fel de rea: sinucigașului bunăoară, amenințarea nu-i provoacă frica. El nu se sperie de pieire.
Forțele covârșitoare provoacă doar atunci anxietate când întâlnesc la noi o anumită atitudine, atitudine ce realizează fundalul pentru dezvoltarea anxietății. Atitudinea cea mai bazală pentru dezvoltarea unei anxietăți este voința de a trăi. Sau, mai general: o voință ce se opune la ceea ce ar putea interveni. De ex: atunci când vrei să trăiești, posibilitatea de a-ți pierde viața este înfricoșătoare; dacă nu vrei să-ți pierzi banii ți-e frica de un crash la bursă; când nu poți trăi sau îți este foarte greu fără o relație, doar gândul la o posibilă rupere a relației îți provoacă teama. Anxietatea ne arată pista spre locul unde credem că ne putem realiza existența (Längle 1997) iar acest loc, în astrograma personală a fiecăruia este casa a 10-a, Capricornul, Saturn – cea a ambițiilor personale, a locului în lume, a planificării, a răspunsului la întrebarea pe care fiecare a auzit-o în copilărie „ce vrei să fii când vei fi mare?” însă și a „cum vrei să fii când vei fi mare”.
Anxietatea ne arata însă și locul unde vrem prea tare, unde depindem prea tare de lucruri (structura, concret – din nou Saturn), unde avem prea puțină distanță și calm, unde suntem prea tare fixați pe scopuri. Anxietatea ne arata de asemenea locul unde valorile și rezultatele sunt supraevaluate. Atunci când aceasta este situația, domnește un nivel de anxietate ridicat, iar noi devenim profund nesiguri. Deoarece, a vrea în permanență să influențezi deznodământul, rezultatul, ceea ce se petrece și evenimentele, aceasta încercare deci, de a-ți supune ție însuti viata, nu este forma adecvată în care să ne putem conduce viața. În felul acesta nu ajungem la „existenta”.
De aici rezultă că această anxietate crescută poate fi văzută de fapt ca o reacție sănătoasă. Ea are menirea de a ne retine de la a ne pierde, de a ne feri de pierderea vieții adevărate, de a nu aluneca total și iremediabil în brațele lui Neptun. Văzută astfel, anxietatea poate fi înțeleasă ca o via regia spre existență (Längle 1997). Pentru că a exista înseamna: a fi în dialog. Ca atare, a exista este un a se da pe sine în lume – materializarea subconștientului în lumea concreta prin trecerea din neființă (Peștii) în lumea concretă (Berbecul), dar și un a se lua pe sine din nou înapoi precum și un a auzi ce anume „spun” lucrurile, un a privi cum ele se dezvolta. A exista este o permanentă alternanță între a face și a lăsa să ți se întâmple – a controla și a accepta. A exista înseamna a fi aici și acum și a pleca din nou, prezenta ce pregătește despărțirea și cuprinde în ea la un loc o pendulare între viața și moarte pe parcursul întregii vieți.
Anxietatea se întemeiaza în faptul de a trăi cu sentimentul, cum ca în circumstanțele date nu putem fi. Atunci când credem, sau chiar mai mult: simțim ca nu putem suporta ceea ce ar putea interveni, apare sentimentul de nimicire, de pierdere a terenului existenței de sub picioare. Simțim căderea într-un nimic care ne „nimicește”. Anxietatea ne arata locul în care relația cu fiinta este amenintata, unde se ivește un a nu-putea-fi – imposibilitatea materializării, a te pierde în lumea deformata și lipsită de reguli a lui Neptun unde orice pare a fi și nimic nu este, unde totul este posibil și imposibil în același timp. Absenta oricărei structuri (Saturn) duce la sentimentul de non-existenta.
Anxietatea îsi dobândește forță în primul rând prin noi însine. Anxietatea ne poate prinde în mrejele ei doar dacă trăim cu sentimentul ca nu putem lasa [sa se petreaca] întamplarea posibila. A-putea-fi înseamna în primul rând: a putea lasa; a putea lasa lucrurile să fie, a putea lasa evenimentele să se întample. A putea lasa întamplarile să ți se întample [….]: asta însemnand, a lasa întamplarea atât de libera încat aceasta să ne ‘pună în fața ochilor’ „ceea ce este propriu” lucrurilor.
Atunci însa când avem sentimentul ca „în aceste circumstanțe nu pot sau ca, doar foarte greu pot să fiu”, atunci nu putem lasa lucrurile să fie; vrem să le controlam, trebuie să le controlam, trebuie ca apariția și rezultatul lor sa depindă de noi. Un astfel de control generează anxietate. El provine din anxietate și conduce din nou la anxietate. Coabitarea acestor forțe aparent antagoniste nu este imposibilă însă trebuie să le găsim fiecăreia locul în viata. Saturn nu poate exista fără Neptun, căci dacă am încerca să eliminăm total printr-un exercițiu de imaginație, existenta acestor multiple posibilități pe care le alimentează Neptun, viata ar fi total lipsită de inspirație, de acea fântână numită creativitate, imaginație și totul ar deveni o rutină stabilă care ne-ar usca de tot ceea ce este viu și frumos pe când dacă ne-am afunda cu totul în lumea iluzorie a lui Neptun, lipsiți de orice ancoră în realitate, am putea foarte bine să fim un personaj de poveste.
Dacă știm sa lasam loc și lui Neptun în viata noastră prin încercarea de a renunța la controlul asupra rezultatului, se va reduce anxietatea. Dacă putem lasa lucrurile să fie, să le lasam să se întemeieze în ele însele iar acțiunea noastră să o restrângem la ceea ce ne este adecvat atât noua cât și lucrurilor, atunci existenta noastră va fi usurata.
Bineînțeles ca o astfel de atitudine de calm presupune mult suport interior. Noi am vorbit despre aceasta condiție pentru o existență împlinita în teoria motivațiilor existențiale fundamentale. Atunci când ai sentimentul ca în asemenea circumstanțe nu poți sau îti este foarte greu să fii, cum vei mai putea lasa întamplarile să fie? Cum vei putea admite de ex. să faci un infarct miocardic, atunci când ai sentimentul ca după o asemenea întamplare nu o să mai poți trai? Și putem lua toate exemplele pe care deja le-am dat mai sus: dacă m-ar părăsi partenerul, dacă as ajunge la psihiatrie, dacă as cădea la examen: dacă astfel de circumstanțe mi-au făcut viata grea, dacă atunci „n-ar mai fi viața”, de parcă ar fi „gata” cu viata, ca și cum ar fi sfârșitul, chiar dacă fizic as trai mai departe dar n-as mai putea face ceea ce fac cu placere – cum aș putea rămâne liniștit într-o asemenea situație? – Nu ar fi resimțit ca o neglijentă faptul ca nu am intervenit la timp pentru a preîntampina toate astea? O astfel de apărare se produce din dragoste de viața, de sine însusi și pentru propriul viitor.
Exact aici se închide capcana, cercul îndrăcit al anxietății începe: cu cât putem mai puțin, cu atât începem sa vrem mai mult. Cu cât avem mai puțină forta, cu atât aspiram mai mult după ea. Cu cât suntem mai slabi, cu atât mai mult începem sa fortam. Cu cât putem îndura mai puțin sa fim părăsiți, cu atât mai mult încercam sa zădărnicim acest lucru, trebuie să încercam. Ne simțim siliți să facem totul pentru asta – și prin forțare obținem exact efectul opus. Premisele pentru că ceea ce ne înspaimanta să apară, vor spori cu adevărat abia datorită propriului nostru comportament.
Watzlawick ar vorbi despre „self-fulfilling prophecies”. Dar ceea ce este rău în acest caz, este poate mai puțin propria colaborare la nenorocire cât faptul ca spontaneitatea acțiunii deviază într-o presiune crescanda și obsesie. Trebuie condus împotriva curentului – iar viata va deveni în acest caz „ne-libera”, va fi copleșită de anxietăți ce îngradesc („Angst” komm von „Enge”) . Terenul existenței se pierde progresiv.